De ce permite Dumnezeu suferința?

Majoritatea oamenilor care scriu asta într-un motor de căutare nu o pun ca pe o întrebare abstractă. S-a întâmplat ceva, sau se întâmplă, și "de ce permite Dumnezeu așa ceva" sunt singurele cuvinte care încap. Deci, înainte de orice: dacă ai venit aici dintr-o durere de tipul acela, pagina asta e pentru tine, și ne propunem să te luăm în serios.

Nu trebuie să fii religios ca să citești. Pagina prezintă ce afirmă concret creștinismul despre suferință — și o poți lua ca pe un răspuns specific, în cuvinte clare, ca să-l compari cu ce ai mai încercat.

Câțiva termeni mai întâi

Pentru cititorii fără context de biserică:

• Iisus din Nazaret a fost un învățător religios evreu care a trăit în secolul I în Palestina. Creștinii afirmă că a fost și Dumnezeu în formă umană. A fost executat de guvernul roman pe la anul 30 d.Hr. printr-o metodă numită răstignire.
• Crucea e prescurtarea creștină pentru acea execuție — uciderea publică romană a lui Iisus pe la anul 30 d.Hr.
• Învierea e afirmația creștină că Iisus, după execuție, a fost văzut viu trei zile mai târziu de mai mulți martori cu nume cunoscut.
• Hristos e un titlu, nu un nume de familie. E traducerea grecească a ebraicului Mașiah (Mesia) — Unsul, figura promisă de mult în tradiția evreiască.
• Adam, în primele capitole ale Bibliei, e numele primului om. Scriitorii de mai târziu folosesc "Adam" ca prescurtare pentru omenirea așa cum e ea acum — fragilă, muritoare, departe de felul în care a fost menită să fie.
• Evangheliile sunt patru biografii scurte ale vieții lui Iisus (Matei, Marcu, Luca și Ioan), scrise de urmașii lui în deceniile imediat următoare morții sale.

Un răspuns scurt și sincer

Creștinismul nu are o soluție filozofică curată la suferință. Are altceva, mai ciudat: afirmația că Dumnezeu însuși a intrat în suferință în loc s-o explice plecând.

De ce întrebarea e greu de pus

Înainte de a încerca un răspuns, merită numită o realitate: întrebarea asta nu vine din curiozitate filozofică. Vine de obicei dintr-un lucru concret care s-a întâmplat unui copil, unui părinte, unui prieten, unui partener, sau ție însuți. Vine dintr-un cancer prost. Dintr-o moarte timpurie. Dintr-un accident absurd. Dintr-o boală a celui mai blând om pe care îl cunoșteai. Dintr-un război care n-ar fi trebuit să existe.

Orice răspuns care nu lasă întrebarea ta să fie atât de grea cât este, nu merită să fie auzit. Pagina asta o să încerce să nu facă asta.

Dumnezeu nu a stat în afara durerii

Centrul poveștii creștine e un Dumnezeu care nu a stat în afara durerii. Conform relatărilor din evanghelii despre viața lui Iisus, el a stat la mormântul unui prieten și a plâns — chiar dacă, după cum spun textele, era pe punctul de a-l învia.

Asta nu e un detaliu lipsit de importanță. Multe tradiții descriu zei impasibili sau impersonali, care nu se mișcă. Imaginea pe care o pune creștinismul în centrul ei e altceva: un Dumnezeu care, când a venit ca om, a plâns la moartea unui prieten. Apoi a mers el însuși la moarte.

Pavel, unul dintre cei mai vechi scriitori creștini, într-o scrisoare către creștinii din Roma în jurul anului 57 d.Hr., scrie: "socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi." Nu spune "durerea nu contează." Spune "durerea nu va avea ultimul cuvânt." Distincția e importantă.

Răul nu a fost ce a vrut Dumnezeu

Una dintre afirmațiile cele mai puternice ale creștinismului e că răul nu e parte din proiect. Lumea, în textele creștine, e descrisă ca un loc bun creat de cineva bun, dar care s-a stricat. Pavel, în aceeași scrisoare către romani, scrie că "toată firea suspină și suferă durerile nașterii" — că nu doar oamenii, ci toată creația poartă urma a ceva ce nu trebuia să fie.

Asta înseamnă că, în creștinism, suferința nu e împăcată cu Dumnezeu. Nu e numită bună. Nu e numită justă. Nu e numită o lecție. E numită ceva ce trebuie schimbat. Și e descrisă ca find ceva ce, în cele din urmă, va fi schimbat.

Asta e foarte diferit de a spune "e voia lui Dumnezeu." Multă lume aude expresia asta și se ridică în spate, și pe bună dreptate. Creștinismul, în lecturarea sa cea mai veche, nu a numit suferința voia lui Dumnezeu. A numit-o ceva ce Dumnezeu lucrează să răstoarne.

De ce nu spune Dumnezeu "basta!" acum

E o întrebare onestă. Dacă Dumnezeu poate șterge suferința, de ce n-a făcut-o până acum?

Creștinismul nu pretinde că are un răspuns matematic la asta. Pretinde mai multe lucruri parțiale, care, luate împreună, încep să schițeze o formă.

Primul — că ar fi presupus să ne șteargă pe noi. Dacă Dumnezeu ar elimina astăzi toate sursele de suferință care vin din alegerile umane proaste — cruzime, lăcomie, neatenție, mândrie, neglijență — ar elimina foarte mulți dintre noi în proces. Trasarea liniei pe undeva deasupra fiecăruia dintre noi e o consolare numai dacă crezi că tu ești de partea bună a liniei.

Al doilea — că răspunsul lui Dumnezeu la rău nu e un decret, ci o intrare. În loc să se proclame inocent din ceruri, creștinismul susține că Dumnezeu a intrat în carnea lumii și a primit el însuși răul cel mai rău pe care i l-am putut da. O execuție publică, în jurul anului 30 d.Hr., sub autoritatea unui imperiu.

Al treilea — că povestea nu s-a încheiat. Creștinismul nu privește lumea actuală ca pe forma ei finală. Cartea finală a Bibliei descrie un final în care suferința, durerea și moartea sunt anulate: "El va șterge orice lacrimă din ochii lor; și moartea nu va mai fi; nu va mai fi nici plâns, nici țipăt, nici durere." Asta nu e o explicație a suferinței tale. E o promisiune făcută despre direcția ei.

Există un teren public pentru speranță

Afirmația creștină e că același Iisus care a fost ucis a ieșit viu din mormântul lui trei zile mai târziu — evenimentul pe care creștinii îl numesc învierea.

Asta e mai mult decât un detaliu doctrinar. Funcționează ca un teren public pentru speranță. Pavel, în altă scrisoare către creștinii din Corint, o pune așa:

Hristos a înviat din morți, ca pârgă a celor adormiți. Căci, dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților. Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos.

Citatul foloseste cuvântul Adam — care, în Biblie, e numele primului om și e folosit de scriitorii de mai târziu ca prescurtare pentru omenirea așa cum e ea acum, fragilă și muritoare. Argumentul e: tot ce ține de fragilitatea noastră, inclusiv moartea, e undeva pe drumul de a fi răsturnat — pentru că un caz al acelei răsturnări s-a întâmplat deja, public, într-o anumită zi, într-un anumit oraș.

Punctul nu e că învierea face suferința ta specifică să capete sens. Nu o face. Punctul e că există acum un motiv public, istoric, pentru a crede că suferința nu are ultimul cuvânt — nu pentru că a spus-o cineva, ci pentru că s-a întâmplat ceva.

Ce face creștinismul cu durerea ta acum

Concret, creștinismul nu îi cere unui om aflat în durere să-și explice durerea sau să o accepte ca pe ceva bun. Îi cere să o aducă lui Dumnezeu, în limbajul ei adevărat — inclusiv furie, deznădejde, întrebare.

Cartea Psalmilor — 150 de rugăciuni și poeme în prima parte a Bibliei — e plină de strigăte care nu zâmbesc. "Doamne, până când mă vei uita?" scrie unul dintre poeți, fără să-și diminueze plângerea. Aceste texte sunt acceptate în liturghia creștină ca normă, nu ca excepție. Tradiția creștină a făcut loc pentru întrebarea ta, în limbajul ei dur, de două mii de ani.

A doua: tradiția creștină nu te-a lăsat singur cu durerea. Pavel, în altă scrisoare către creștinii din Corint, scrie despre "Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz." Adică, în limbaj simplu: cei care au fost mângâiați devin oameni care mângâie. Creștinismul nu propune o teorie a suferinței. Propune o comunitate de oameni care au fost și ei acolo.

Și acum?

Dacă te afli într-o pierdere reală, sau în mijlocul unei boli, sau în consecințele a ceva ce s-a întâmplat, chat-ul nostru e un loc unde poți vorbi — gratuit, privat, în limba ta. Tu îl începi; tu îl închei când vrei. Persoana cu care vorbești nu va sări la "Dumnezeu are un plan." Va începe cu unde ești.

Dacă te confrunți cu gânduri de a-ți face rău, te rugăm să suni Telefonul Verde Antisuicid la 0800 801 200 sau pe operatorul de urgență 112 acum. Sunt acolo, sunt antrenați, și e bine să suni.

De unde vine asta în Biblie

• Ioan 11:33–35 — "Iisus plângea"
• Romani 8:18–25 — toată creația suspină
• Romani 8:28 — Dumnezeu lucrează spre bine, nu "toate sunt bune"
• 2 Corinteni 1:3–5 — Dumnezeu care mângâie ca să devenim cei care mângâie
• Apocalipsa 21:3–4 — finalul în care lacrimile sunt șterse
• 1 Corinteni 15:54–57 — moartea înghițită de biruință